am cules-o din mijlocul strazii...crescuta printr-o crapatura isi inaltase fruntea alaturi de buruieni si purtea fi foarte usor confundata... pentru ca ea nu era colorata... era un simplu amestec de nonculori...zambete reci si lacrimi amare...iar eu umblam haihui.
fara sa ma gandesc prea mult am rupt-o dintr miile de picioare ce calcau nepasatoare alaturi de ea...mirosul ei intens, precum frunza dementa, m-a fascinat din prima secunda... am strans-o in palma si am plecat sa ne plimbam
am dus-o acasa dar nu am pus-o in gradina... am lasat-o intr-un pahar de plastic si am asezat-o pe birou... nu vroiam sa o amestec cu celelalte....era ceva la ea...
atat de aproape, zi de zi, petalele is-au colorat, a crescut iar radacinile ei cerea tot mai mult pamant, tot mai multa apa, mai multa caldura... iar mie imi devenea tot mai draga si nu am vrut nici acum sa o mut in gradina... am pastrat-o aproape...
in scurt timp, in atmosfera de fum de tigara si intre culorile peretilor care se innegreau pe zi ce trece a ramas singura sursa de oxigen, singura pata de culoare de pe biroul care odata atat de ordonat devenise cu totul un haos... devenisem dependent si am incercat sa fug...
am fugit in gradina unde aerul proaspat m-a furat imediat...din numarul imens de flori am ales una colorata in culori exotice.... stiam ca sunt in partea cu flori otravitoare dar asta parea atat de comuna... atat de simpla... nu a fost necesara decat o atingere pentru a-mi pierde controlul... pentru a uita totul...
m-am prabusit neputincios dar constient la radacina ei iar trupul meu a devenit ingrasamant... procese peste procese ce au duratparca epoci intregi si m-am transformat intr-o buruiana agatatoare... m-am prins de peretii casei, m-am prins de gard si am daramat tot ce am atins...
printre daramaturile zidurilor, intr-o zi cand incercam sa ma usuc la soare, s-a ivit un punct de culoare... un punct atat de familiar, atat de cunoscut... era ea dar acum eram si eu de partea ei...
uitasem... stiam ca imi scapa ceva, simteam ca nu sunt complet dar atat de neagra mi-a fost privirea, atat de otravitor mi-a fost gandul incat nu am vrut sa imi amintesc... si-a revenit...din amorteala care o apucase stand singura in camera intoxicata a inflorit din nou...si-a intins radacinile printre ale mele fara insa sa ma mai priveasca... ce motiv ar fi avut...din cauza mea a ajuns aici...
eu sunt vinovat...
iar mie imi era rusine... rusine de ce facusem... rusine de ce ajunsesem... si m-am retras intr-un colt si am stat la umbra...
zilnic mai arunc cate o privire spre singura floare care mai poate inflori printre daramaturile mele...dar nu ma baga in seama...iar eu nu pot... umbra in care singur am acceptat sa intru imi tine acum radacinile legate...si in plus nu mai stiu limba ei...
visez sa devenim unul...sa impartim acelasi pamant...aceeasi molecula de dioxid de carbon, visez doar sa ma ierte... dar cu ce drept... mi-am pierdut drepturile asupra proprietatii pe care am incercat sa o dobor... a ramas singura gazda si singura stapana a ce era odata casa mea... ma hranesc ca boschetarii cu vise si cuvinte aruncate mai mult aiurea sau poate nu, cu tablouri din vechea camera pe care le mazgaleam impreuna...
i-as construi sera dar nici umbra nu ma mai omoara sa ii pot deveni makr ingrasamant...
